Replica

În condiţii normale replica este un mijloc onest şi legitim pentru a răspunde unei anumite afirmaţii incorecte sau cu care nu eşti de acord.
Din start ar trebui spus că replica nu ar trebui să vizeze persoana ci afirmaţia.
Mi s-ar putea reproşa că în teorie sună bine dar în practică e mai greu. Aşa este. Dar şi cu adevărurile Bibliei e la fel. Asta nu înseamnă însă că ele sunt mai puţin adevărate, sau că dificultatea ar trebui să fie o scuză în a le evita.
Nu vreau să dau nimănui lecţii, însă pot să spun care este părerea mea şi, pe cale de consecinţă, atitudinea faţă de această problemă.

Continuare

Veacul vorbelor

Cuvântul rostit de Dumnezeu este DA şi AMIN!
Întotdeauna când Dumnezeu a spus ceva s-a şi făcut acel lucru.
Rostirea Sa are putere şi autoritate şi pune lucrurile în mişcare. Nimeni nu îndrăzneşte să-I stea împotrivă şi nici nu poate. Doar omul o mai face, fie că vorbim de omul fără Dumnezeu, fie că vorbim de “homo religiosus christianus”, fie că vorbim chiar de oameni care îl slujesc pe Dumnezeu.
Dacă la primele două categorii e de înţeles, pentru că şi ateul şi fariseul sunt fără Dumnezeu, e mai greu de înţeles de ce şi oameni aproape de Dumnezeu cad în acelaşi păcat.
Iată două exemple, sancţionate de Dumnezeu:
- Iov este mustrat de Dumnezeu pentru că în neprihănirea sa ajunsese să îşi caute justificarea. “Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?” ( Iov 38:2)
- Petru este mustrat de Domnul Isus pentru că a vorbit pripit despre lucruri pe care nu le înţelegea. “Petru L-a luat de oparte, şi a început să-L mustre, zicând: Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (Matei 16:22)

În veacul acesta în care toţi se pricep la toate la fel de bine, în acest veac al vorbelor, în veacul de aur al avocaţilor lui Dumnezeu, al sfetnicilor lui Dumnezeu şi al purtătorilor de cuvânt ai lui Dumnezeu, cu siguranţă că e nevoie să reînvăţăm tăcerea şi în această tăcere să ascultăm ce spune El.
Chiar Dumnezeu ne cheamă la aceasta şi El promite că ne va învăţa înţelepciunea.
“Ia aminte, Iov, şi ascultă-mă! Taci, şi voi vorbi!” (Iov 33:31)
“Dacă n-ai nimic de zis, ascultă-mă! Taci, şi te voi învăţa înţelepciunea.” (Iov 33:33)

Mi-aş dori ca acest enunţ, – “Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul; dar omul nu ia seama” -, să nu fie valabil pentru mine.

Preluare parţială de pe blogul Când El vorbeşte

Decalogul meu

La apariţia oficială a Internetului aveam 33 de ani, aşa că am înaintat în vârstă observând şi folosind inovaţia, atât în domeniul hardware, software, dar şi al interconectării.
Sună a poveste atunci când spun că primul PC pe care l-am folosit, un 286, avea 40 MB HDD şi 1 MB RAM. Asta era chiar în anul 1991, anul apariţiei Internetului.
Din necesitate, dar şi din pasiune am urmărit de aproape aceste dezvoltări, încercând să văd cum pot face ele munca mai uşoară şi slujirea mai eficientă.
Ca un autodidact am învăţat acceptabil HTML 4 şi ceva JavaScript şi am început să fac webdesign.
La început era mai mult cod, dar mai apoi au început să apară programele WYSIWYG.
Cu toate acestea şi astăzi mai merg în spatele cortinei pentru a mai face reglaje fine, modificând codul.
A mai trebuit să mă acomodez şi cu bazele de date, MySQL fiind opţiunea mea.
Acum mă lupt cu php.
Enumerarea aceasta să nu sune ca o laudă a unui expert, pentru că nici pe departe nu sunt aşa ceva. Sunt doar un autodidact care ştie atât cât are nevoie pentru a putea să facă funcţional un proiect.
Multă vreme webdesign-ul era îndreptat în mod special spre crearea de website-uri.
Ceea ce azi numim blog a apărut ceva mai târziu şi s-a impus ca o cale foarte accesibilă de comunicare a ideilor.
La începuturi blogul avea o formă simplă şi era un fel de extensie a website-ului, fiind folosit în mod special pentru a comunica ultimele noutăţi.
Eu însumi am folosit un blog la primul website de slujire, care era legat de website printr-un link. Layout-ul era ca al website-ului, însă ultima postare apărea prima pe pagină, însoţită de data postării.
La vremea de atunci mi-a fost foarte utilă formula aceasta. Era ca şi cum unei reviste îi ataşasem un ziar.
Ceva mai târziu au apărut platformele puternice, aşa cum le ştim astăzi. Prima mare platformă a fost WordPress, Blogger fiind o platformă bună dar nu atât de populară.
Odată cu achiziţionarea Blogger de către Google, a apărut .blogspot.
Recomandarea mea pentru cei ce vor să facă blogging este să aleagă Blogger sau WordPress.
Care e cea mai bună platformă dintre cele două? Nu mă întrebaţi pe mine. Eu am ales Blogger, aşa că sunt subiectiv. Toate blogurile mele sunt pe Blogger.
Prima dată am început să folosesc Blogger în 1996. Era încă în forma veche, înainte de a fi mutat pe serverele Google.
Blogul meu personal a stat la păstrare vreo trei ani şi am revenit în 2009, an în care am găsit o platformă grozavă, incluzând şi template-uri excelente, “third party”.
Acum pot spune, fără teama de a greşi că blogul a devenit în marea parte a cazurilor o unealtă excelentă pentru utilizatori, doar în anumite cazuri impunându-se nevoia de a avea un website pe un server dedicat şi cu un domeniu propriu.

De ce am făcut această lungă introducere?
Am vrut să subliniez că acum bloggingul a devenit pe de o parte un fenomen social, iar pe de altă parte că suportul tehnic excelent asigură accesul la această formă de comunicare oricărei persoane cu un minimum de cunoştinţe.
Asta naşte însă şi probleme de natură etică.
Cine poate scrie pe blog? Ce poate fi scris pe un blog?
Tehnic vorbind, oricine poate avea cel puţin un blog, chiar dacă nu are nici măcar un PC. Poate merge la un Internet Cafe sau la un prieten şi poate posta de acolo. Ar trebui toţi să o şi facă? Părerile sunt împărţite. Unii spun că trebuie să ai talent, alţii că nu neapărat; unii spun că trebuie să ai ceva special de spus, alţii că îţi pui inima pe hârtie şi ajunge…
Ar mai fi o întrebare generală, dar pe care eu o adresez deja particularizată.
Care sunt limitările pe care un blogger creştin ar trebui să le aibă?
Aici e aici. Unii cred că poţi spune orice şi oricum. Evident că nu există o autoritate morală “bloggeristică” şi nici nu ar trebui.
Cred că aici operează autocenzura, care ar trebui să fie alimentată din învăţătura Scripturii, ce reflectă viaţa şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor.
Eu am decis pentru mine să îmi stabilesc un fel de decalog personal, ca o culegere de principii, care să îmi traseze un cadru din care să nu ies, de bunăvoie.

1. Orice postare a mea va ţine cont de faptul că Domnul este Dumnezeul meu şi El trebuie onorat!
2. Blogul sau postarea nu trebuie să fie scop în sine, ci doar mijloace.
3. În nici o postare nu pot şi nu trebuie să aduc atingere directă sau indirectă Numelui Domnului, prin fondul mesajului sau prin expresiile folosite.
4. Voi privi bloggingul ca o slujire pe care trebuie să o fac fără cusur, folosind toate resursele mele, dar fără să uit că am nevoie de odihna Lui.
5. Voi onora pe cei ce sunt mai avansaţi în această slujire, ca un mod de recunoştinţă meritată.
6. Nu-mi voi permite să rostesc cuvinte de jignire la adresa altui blogger, comentator, sau chiar persoană neprietenoasă, sau să am aere de superioritate faţă de cineva.
7. Nu voi participa la nici un fel de campanie CONTRA faţă de vreun alt blogger sau faţă de activitatea acestuia.
8. Nu voi prelua materiale de la un alt blogger fără a cita sursa şi a-i da credit autorului acelui material.
9. Nu voi face afirmaţii fără să verific sursa acestora.
10. Mă voi feri de orice invidie sau competiţie negativă şi voi refuza să beneficiez, chiar şi prin omisune, de creditul care se cuvine altui blogger.

Ştiu că unele din aceste principii nu mă vor ajuta la creşterea notorietăţii, dar nu acesta e scopul.
De aceea nu abordez anumite subiecte. este modul meu de a înţelege că sunt creştin în tot ceea ce sunt şi ceea ce fac.

Cu dragoste pentru toti,
Mitrut Stiopu

"Detalii"

A rămas încetăţenită expresia preluată din Cântarea Cântărilor, “vulpile cele mici, care strică viile”, ca o sintagmă pentru lucrurile mărunte care pot face stricăciuni mai mari decât ne-am putea imagina.
Am dat peste o imagine a unei chitări pe care am avut-o la o ediţie de tineri pentru Hristos, chitară pe care pe un autocolant scria: “Isus Hristos mi-a schimbat viaţa“.
E frumos să vezi că proprietarul acestei chitări a vrut să declare această schimbare interioară şi pe obiectele sale.
Parcă acum a cam trecut obiceiul bun ca pe pereţii creştinilor să mai fie tablori cu versete, aşa cum aveam în copilărie, ba chiar şi pe Biblii în loc să apară autocolante cu caracter creştin apar cu artistul preferat, sportivul preferat sau brandul de echipament sportiv care “te înalţă” în ochii prietenilor tăi.
Tricourile sau şepcile noastre mai puţin poartă declaraţii ale calităţii noastre de creştin şi mai mult valori trecătoare ca să nu vorbesc de non-valori sau anti-valori.
Nici măcar ignoranţa nu poate fi invocată ca scuză. Cu jenă am văzut o doamnă creştină care purta cu nonşalanţă, ba chiar cu plăcere, un tricou cu conotaţii sexuale evidente.
Era în engleză, dar orice adolescent ştia ce spune acea inscripţie.
Adeseori am întrebat adolescenţii dacă ştiu ce semnifică inscripţia de pe obiectele lor. Şi câteodată chiar sună interesant, chiar asemănător cu creştinismul, dar poate fi budism, newage, sau pur şi simplu umanism.
Deşi lucrez la o firmă la care primeam foarte multe obiecte promoţionale am spus că evit să fac reclamă acestora şi că dacă ar fi să port un obiect de îmbrăcăminte aş purta unul cu mesaj creştin sau al firmei pe care o reprezint.
Poate nu ar fi rău să-ţi faci inventarul.
Dacă eşti proprietatea lui Dumnezeu, numai El poate decide ce valori promovezi.